Efebul, mai mult în transă, în pauzele alburne
ascultai cum susura arhetipal izvoarele anotimpurilor
de povarnișul căutarilor rastignite, sângerand
prin fiecare rază – cântecele astrelor,
mai întâi în zambile, apoi în crini și trandafiri …

De atunci, tot cobori pe lunci stelele
și le păstorești în portocaliul de sânziene,
cochetând cu certarețul Eol …

De atunci, batjocorești cugetul adânc al stâncilor
prăbușite în pârâul pe care l-ai coborât deseori
în stihuri cu ritmuri din ele cioplite
și le stropești cu amintirile ploilor de aprilie…

De atunci, asculți simfoniile albe ale zefirului
cu melodica uverturii despre neînceput
în bemolii gravi ai cerului, pe care i-ai îngropat
alături de trilurile ciocârliei, împreună cu primăverile
și de grindina verii i-ai dezgropat
de sub albaștrii trandafiri rămași înfloriți
în copilaria simbolurilor: așteptarile în cei adormiți…

De atunci, te iubești cu obiceiurile și aberațiile…,
te bucuri de timpul himeric, de tine, fară habar…
G.A.S.